parca

parca stau pe un butoi de pulbere.imi simt lacrimile in spatele ochilor dar se incapataneaza sa ramana acolo pana cand gasesc persoana potrivita sa discut,sa-mi eliberez cuvintele speriate..starea asta dureaza deja de o saptamana. simt ca nu mai pot.si persoanele potrivite parca s-ar fi evaporat in probleme care mai de care mai importante sau superficiale.cu alte cuvinte ma simt singura.nu inteleg cum se face ca atunci cand ei au probleme eu gasesc ragazul necesar sa-i ascult si sa-i imbarbatez.ei de ce nu sunt acum,aici,pentru mine? pur si simplu ma sperie vulnerabilitatea asta

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s